Ce înseamnă „să fi mâncăcios din fire”?
De câte ori nu ați auzit „așa e el/ea, e mâncăcios din fire!”? Dacă modificările poftei de mâncare (și mai ales exagerarea sa) nu sunt întodeauna determinate de o tulburare reală a funcțiilor organismului și nu pot fi socotite drept simptome ale unor boli, cum se explică totuși prezența lor destul de frecventă?
Există, desigur, particularități individuale, care țin de „constituția” fiecărui organism în parte și care fac ca pofta de mâncare să aibă grade diferite. Aceste particularități explică și „constituțiile” individuale ale greutății corporale în sine și vom mai reveni asupra lor.
Dar dincolo de a fi „mâncăcios din fire” sau „mofturos de felul său la mâncare”, fiecare organism este supus propriilor sale obiceiuri, consolidate în timp și generate de numeroase condiții și elemente. Zicala după care obișnuința este a doua natură corespunde integral realității, când este vorba de pofta de mâncare și satisfacerea ei.
„Obiceiul” de a mânca mai mult sau mai puțin (desigur în anumite limite) nu este decât rezultatul unui întreg antrenament, într-un sens sau altul, al centrilor alimentari cerebrali. Antrenamentul spre moderație sau exces alimentar se realizează prin crearea și consolidarea unui complex de reflexe condiționate, care domină atât manifestările obiective ale poftei de mâncare, cât și propria noastră atitudine psihologică față de aprecierea modului cum ne hrănim.
Așa se explică de ce, cu toată sinceritatea, persoanele obeze consideră că rația alimentară cerută de propriile lor „obiceiuri”, dar exagerată față de necesitățiile medii, este normală, dacă nu chiar insuficientă.
