Categorie: Noutăți

Cum să ne îngrășăm?

Am zis să fac postarea de azi pornind de la o întrebare pe care am primit-o de la un pacient, în primele 5 minute, la prima vizită… Cum să mă îngraș?. Chiar dacă de cele mai multe ori un dietetician nutriționist este asociat cu „cel care ne ajută să slăbim”, este bine de știut că, printre multe alte tratamente, un dietetician nutriționist ne poate ajuta dacă este cazul, și să ne îngrășăm.

Tratamentul deficitelor ponderale este, din multe puncte de vedere, mai dificil decât cel al obezității. în primul rând, rapiditatea obținerii efectelor dorite este diferită: dacă o slăbire de 5 kg se poate obține, de exemplu, într-un termen de 1 lună, iar uneori și mai rapid, chiar cu un tratament de intensitate moderată sau numai cu un regim alimentar hipocaloric, un spor de 5 kg necesită, de cele mai multe ori, un timp dublu (bineînțeles că acești timpi sunt în corelare cu o slăbire/îngrășare sănătoasă).

Trebuie stabilită, de la bun început, diferența dintre slăbirea provocată de o boală cu caracter mai cronic sau mai acut și slăbirea „constituțională”, în care nu se manifestă alte tulburări. Mult mai multe boli, de naturi foarte diferite, sunt însoțite de o pierdere în greutate decât de o îngrășare. unele dintre ele se manifestă evident și nu e greu de stabilit, în asemnenea cazuri, legătura cauzală cu pierderea în greutate; așa se întâmplă de pildă, cu ulcerul gastric sau duodenal, în boala lui Basedow, în colitele cronice, în reumatismele grave, în tulburările hepatice și în multe alte boli.

Pe de altă parte, există boli a căror manifestare este discretă, greu observabilă pentru bolnav și anturajul său, dar care sunt de asemenea însoțite de slăbire. Un exemplu tipic în acest sens sunt multe forme de parazitoze digestive, cu atât mai înșelătoare la prima vedere cu cât, deseori, sunt însoțite și de o creștere a poftei de mâncare.

Pentru a clarifica dacă o pierdere în greutate este consecința directă a unei boli sau are un caracter de relativă independență, este necesară intervenția controlului medical. O asemenea clarificare a originii slăbirii este absolut necesară, deoarece tratamentul va fi complet sau foarte diferit în fiecare din cele două împrejurări.

Dacă deficitul de kilograme este, de fapt, un simptom al unei boli, atunci prima condiție pentru a obține o îngrășare este aplicarea corectă a tratamentului bolii respective.

În cazurile de slăbire neasociată cu manifestări patologice care ar putea explica deficitul de kilograme, modalitățile de tratament sunt multiple. Alegerea celor mai indicate, cu excepția unei autoreeducări pentru asigurarea unui aport alimentar regulat și bogat, trebuie făcută numai de către un dietetician-nutriționist.

-Se înțelege că un aport alimentar abundent, variat și cu o valoare calorică atingând o cifră cel puțin egală cu necesitățile energetice normale (în raport cu sexul, vârsta și profesia) reprezintă prima condiție a oricărui tratament ce urmărește sporul de greutate.

-Stimularea poftei de mâncare trebuie realizată, pe cât posibil, prin voința proprie și prin aplicarea consecventă a unui „antrenament” de creștere treptată a aportului alimentar. Folosirea unor stimulente medicamentoase nu sunt indicate doar în cazurile de boală sub prescrierea medicului.

-Cu atât mai mult, aplicarea unor alte medicamente, prafuri, substanțe, ce favorizează îngrășarea nu poate avea loc decât după hotărârea și sub controlul medicului.

Desigur că vitaminele sau calciu pot face parte din complexul unor tratamente, dar principalele mijloace de îngrășare sunt altele.

Dificultăți și calcule personale în regimurile de slăbit

De cele mai multe ori, în fața meniurilor de slăbit oferite de clinica noastră, se manifestă o încredere liniștită, dacă nu chiar un sentiment de bucurie entuziastă. Ele arată, întradevăr, destul de bogate și nu de puține ori am avut ocazia să vedem mari mâncăcioși considerând regimurile hipocalorice moderate drept o floare la ureche …

Numai că (pentru că de cele mai multe ori apare acest numai că…) lucrurile se arată, curând, a nu fi așa simple.

Întâi apar „micile concesii”. Paradoxal, ele sunt motivate tocmai prin comoditatea regimului prescris.

„Dacă pot slăbi cu un regim cum e acesta și-mi pot permite să mănânc aproape normal, nu se va întâmpla nimic din cauza unui mic supliment!” Cam așa se motivează, deseori, „micile concesii” și bineînțeles, eficacitatea regimului prescris, se spulberă.

Mai survin în unele cazuri autoconcesii mai mari, ca introducerea, din când în când, a unei zile „libere” sau pretextul unei ocazii „întâmplătoare”, dar repetabile, care ispitește și anulează efectul obținut prin aplicarea corectă a regimului timp de mai multe zile.

Prima calitate pe care trebuie să o aibă un regim pentru slăbire – calitate depinzând integral de persoana ce-și aplică regimul – este constanța și continuitatea persoanei în cauză.

O dificultate legată de regimurile hipocalorice, este necesitatea de a calcula meniul pentru fiecare zi. Desigur că pentru început – și parțial chiar din amuzament – fiecare dintre dumneavoastră își va calcula, dacă este cazul, unul sau mai multe meniuri. După terminarea calulelor, mai urmează însă și controlul concret: cântărirea alimentelor ce intră în compoziția fiecărui meniu, astfel că lucrurile devin destul de complicate și greu de realizat în condițiile de fiecare zi.

Din aceste „inconveniente”, și nu numai, se ajunge la concesii ca de exemplu: „Am cântărit și ieri și zilele trecute felia de pâine și tot 30 de grame a avut, nu o mai cântăresc și azi”, când defapt astăzi are 50 sau chiar 60 de grame din diferite motive (alt fel de păine, de la alt producător, etc)

De aceea, pentru ca un regim să aibă o eficacitate maximă este nevoie de a lucra în echipă atât pacientul cât și nutriționistul-dietetician, orientați amândoi spre același țel, echipă bazată pe încredere, ambiție și sinceritate.

Tiroida și slăbirea

Hormonii tiroidei au acțiuni multiple și variate asupra celor mai diferite procese fiziologice din organism. Dar acțiunea lor fundamentată, care se manifestă la nivelul tuturor celulelor organismului, este aceea de favorizare a arderilor celulare, de accentuare a proceselor de dezasimilare din toate organele și țesuturile.

Datorită calității de acceleratori ai arderilor organismului, hormonii tiroidei sunt unii dintre factorii care intervin permanent în determinarea greutății corporale. De altfel, am mai avut prilejul să amintim că insuficiențele tiroidiene sunt însoțite de creșteri ale greutății, în timp ce pierderea în greutate, uneori deosebit de accentuată și de rapidă, este simptom caracteristic în hipertiroidism.

În ce măsură și în ce formă de îngrășare pot fi folosiți hormonii tiroidieni?

  • Preparatele tiroidiene sunt indicate, în primul rând, în cazurile în care cauza principală a îngrășării se dovedește a fi insuficiența tiroidiană. În asemenea cazuri, hormonii tiroidieni reprezintă, de fapt, singurul tratament eficace, iar efectele ce se pot obține printr-o bună dozare a lor, împreună cu un regim alimentar adecvat, sunt deseori spectaculoase.
  • În multe cazuri de obezitate sau îngrășare moderată, de diferite origini, poate exista un coeficient de scădere relativă a funcției tiroidiene. Nu este vorba, în aceste împrejurări, de o insuficiență tiroidiană propriu-zisă, având în sine caracterul unei boli sau tulburări care necesită, ea însăși, a fi tratată. Dar prezența unei glande tiroide care, fără să poată fi considerată ca având o funcție tulburată, are totuși o activitate ceva mai leneșă, reprezintă un teren favorabil pentru dezvoltarea îngrășării.
  • În cazurile de obezitate și îngrășare în care nu există nici un indiciu al unei participări tiroidiene, în sensul creionat mai sus, introducerea în tratament a preaparatelor tiroidiene este posibilă, dar necesită o anumită prudență în ceea ce privește stabilirea dozelor capabile să contribuie la scăderea în greutate, dar să nu ducă la tulburări nedorite (insomnii, palpitații, nervozitate ș.a.m.d.).

Întotdeauna și numai după un control amănunțit, acești hormoni pot fi administrați doar la recomandarea unui medic specialist.

Pastile și prafuri contra poftei de mâncare

În puține sectoare ale industriei farmaceutice internaționale s-au lansat și continuă să se lanseze, într-un ritm foarte rapind, atât de multe noi preparate ca în domeniul medicamentelor saua prafurilor pentru slăbire. Aceasta nu corespunde însă unei bogății reale a mijloacelor chimioterapice menite să combată îngrășarea, ci reprezintă un fenomen cu cauze predominant comerciale.

Pe cât de rapid (și deseori zgomotos) apar noile preparate pentru slăbire, pe atât de repede dispar sau intră într-un anonimat aproape total. Fabricile de medicamente din țările avansate se întrec a lansa această categorie de preparate, pentru care contingențe largi ale populației manifestă un interes permanent și care, susținute de o reclamă bine condusă, de multe ori însoțite de un „slagăr” bine conceput, plăcut urechilor, aduc câștiguri consistente.

„Noutatea” fiecărui produs este impusă de rațiuni comerciale și constă, de fapt, într-o înnoire a formei de prezentare sau, cel mult, într-o variantă foarte puțin deosebită a unor substanțe de mult cunoscute.

În realitate, numărul mijloacelor medicamentoase ale combaterii îngrășării este redus. În categoria medicamentelor anorexice (care scad pofta de mâncare) există două tipuri principale de preparate. Variantele lor sunt foarte apropiate, atât în ce privește compoziția și modul de acțiune, cât și eficacitatea. Nu voi intra în detalii despre aceste două tipuri tocmai pentru a evita, cumva, publicitatea acestora.

Efectele medicamentelor sau a prafurilor anorexice nu se dovedesc a fi identice în toate cazurile. Scăderea poftei de mâncare se manifestă, sub influența lor, în grade foarte diferite, ceea ce se explică și printr-o reactivitate organică individuală variată, dar mai ales prin faptul că pofta de mâncare rămâne un fenomen în care intervin puternic elemente psihice subiective.

Se înțelege că preparatele anorexice reprezintă doar mijloace ajutătoare pentru ușurarea aplicării unui regim alimentar mai sărac decât cel obișnuit pentru persoanele obeze. Aceste preparate nu se adresează decât într-o mică măsură și în mod indirect întregului ansamblu de procese fiziologice ce sunt interesate într-o formă sau alta de obezitate.

Cei care așteaptă efecte miraculoase și socotesc că înghițind câteva comprimate pe zi își vor vedea kilogramele topindu-se ca prin farmec, se înșeală!!!

Preparatele anorexice nu trebuie folosite decât în cazuri extreme și numai după sfatul medicului. În primul rând pentru că dozele ce pot fi folosite sunt destul de largi și fixarea dozei pentru fiecare caz în parte trebuie să țină seama de considerente complexe. În al doilea rând pentru că, pe lângă efectele favorabile și dorite de scădere a poftei de mâncare, preparatele anorexice pot produce și efecte secundare mai mult sau mai puțin nocive. Și în sfârșit, pentru că ambele tipuri de preparate anorexice sunt contraindicate la persoanele care suferă sau au suferit de anumite tulburări nervoase, cardiace, gastrice sau hepatice.

Analize și întrebări

Din toate considerentele schițate în postările anterioare rezultă că tratamentul îngrășării nu trebuie să fie aplicat decât cu un aviz al unui dietetician-nutriționist. Numai un specialist poate aprecia natura îngrășării și poate judeca semnificația reală a surplusului de greutate în legătură cu ansamblul particularităților organismului respectiv.

Aici se cuvine să amintim câteva fapte ce merită mai ales atenția celor ce se adresează unui specialist pentru a slăbi.

  1. Pentru stabilirea naturii îngrășării mijloacele sunt multiple și variate.
  2. Unele forme de îngrășare își lasă dezvăluite toate sau aproape toate „secretele” în cadrul consultației, fără ca diagnosticul lor să necesite, deci, analize mai complexe și amănunțite.
  3. În alte cazuri, dimpotrivă, prezicerea și confirmarea anumitor ipoteze oferite de consultație, cer efectuarea uneia sau mai multor analize specifice de laborator.
  4. Numărul și varietatea acestor analize sunt mari, iar singurul care poate hotărî dacă și care anume analize sunt necesare este numai un dietetician-nutriționist.
  5. Cei care se adresează unui dietetician-nutriționist pentru a slăbi nu trebuie, de aceea, să se considere oarecum nedreptățiți sau tratați cu o atenție insuficientă pentru simplul motiv că nu li se prescrie efectuarea unui „N” număr de analize sau pentru că li se indică mai puține sau altfel de analize decât unei alte persoane cunoscute, aflate, aparent, în aceeași situație.
  6. Tendința de a colecționa analize este la fel de nemotivată ca și ignorarea avizului unui dietetician-nutriționist și folosirea unor tratamente „împrumutate”.

Se înțelege că în funcție de stabilirea naturii îngrășării, tot dieteticianul-nutriționist poate fixa tratamentul cât mai complet și mai adecvat pentru cazul respectiv. Pentru a se ajunge la realizarea unui asemenea tratament trebuie luate în considerare și apreciate, într-o corelație complexă, numeroase elemente. Cu alte cuvinte, trebuie răspuns la un număr de întrebări ca:

-Este necesar un tratament medicamentos?

-Dacă da, este el și posibil în raport cu starea generală a organismului?

-Ce ritm optim de slăbire ar trebui urmărit?

-Care ar fi regimul alimentar cel mai potrivit, ținând cont nu numai natura îngrășării, ci și de sexul, vârsta, profesia, regimul general de viață al persoanei în cauză?

-Există tulburări asociate a căror prezență trebuie luată în seamă în stabilirea dietei și a altor măsuri terapeutice, ca de exemplu cultura fizică?

Ne oprim aici, deși în realitate lista întrebărilor și a răspunsurilor necesare este mult mai lungă. În plus, răspunsurile obținute, considerate izolat nu au decât o valoare parțială. Pentru a se ajunge la valorificarea lor cât mai completă, deci la stabilirea tratamentului, aceste răspunsuri trebuie combinate într-o sinteză cât mai armonioasă.

Credem că argumentele ce ilustrează obligativitatea aproape absolută a avizului și controlul unui dietetician-nutriționist în tratamentul obezității sunt suficient de convingătoare. Dacă spunem aproape absolută, este pentru a ne feri de exagerări. Evident că aplicarea unor măsuri generale, într-o formă bine cumpănită, poate fi făcută din proprie inițiativă.

Aceasta este valabil în special pentru îngrășările nu foarte accentuate, la persoane sănătoase, care pot beneficia de o reducere moderată a aportului alimentar și de creșterea rațională a activității fizice. Ceea ce rămâne sub dependența obligatorie a avizului unui medic, pe lăngă ceea ce vă recomandă un dietetician-nutriționist, este, în orice caz, tratamentul medicamentos.

𝐎𝐛𝐞𝐳𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 – 𝐛𝐨𝐚𝐥ă 𝐚 𝐜𝐢𝐯𝐢𝐥𝐢𝐳𝐚ț𝐢𝐞𝐢 𝐦𝐨𝐝𝐞𝐫𝐧𝐞

În anumite limite, care, dincolo de indici și tabele, sunt indicate de bunul simț, minusul sau excesul de kilograme nu reprezintă expresia unor stări de boală. Abaterile mari de la normal devin însă îngrijorătoare, chiar dacă sunt însoțite de alte simptome evidente. Deficitul accentuat de greutate, ca și obezitatea, reprezintă prin ele însele un anumit tip de boli, deoarece antrenează în timp tulburări cronice în funcționarea diferitelor sectoare ale organismului.

Statisticile arată că, în majoritatea regiunilor civilizate ale globului, în rândul populației cu standard de viață ridicat sau mediu, frecvența obezității este mult mai ridicată decât aceea a deficitelor ponderale accentuate. În special locuitorii orașelor, care cresc vertiginos în lumea modernă, dau contingente din ce în ce mai mari de obezi. Obezitatea este astfel, cel puțin parțial, o boală a civilizației moderne.

Factorii care generează creșterea obezității în lumea de azi sunt multiplii și acționează într-un complex pe care-l denumim, de obicei, mod general de viață. Dintre ei se desprind însă, ca elemente principale, alimentația incorectă și sedentarismul.

Alimentația incorectă constă nu numai dintr-un consum excesiv global de alimente, ci și dintr-un prost echilibru al componentelor hranei. Aceste greșeli au, desigur, și un caracter individual, fiind consecințe ale unor obiceiuri proprii, dar sunt strâns legate și de împrejurări complexe de ordin social.

Mesele neregulate, în grabă, aportul alimentar inegal de la o zi la alta, consumul ocazional de „suplimente” lăcomia stimulată de oferte îmbietoare (cu chip de „automate”, „expresuri”, bufete, fast-food, food drive-uri, etc) – iată numai o parte din căile prin care trepidanta viață a civilizației moderne contribuie la acumularea crescândă de kilogramele suplimentare.

Este sugestivă o statistică originală, care arată că un sfert din reclamele difuzate prin intermediul media, se referă la medicamente sau alte mijloace de combatere a tulburărilor digestive și în special a obezității.

Sedentarismul, la rândul său, îmbracă numeroase forme în cadrul vieții civilizate. Parțial impus de condițiile de muncă și de stilul vieții noi, parțial acceptat cu îngăduință ca un surplus de „comoditate” – sedentarismul își sporește necontenit contribuția la creșterea numărului de persoane grase sau obeze.

În ce măsură kilogramele se transmit ereditar?

La fel ca și variațile poftei de mâncare (despre care poți citi aici), de care sunt strâns legate, surplusul sau deficitul greutății corporale nu reprezintă decât într-o anumită proporție (și mai ales atunci când sunt accentuate) urmări sau simptome ale unor manifestări patologice. De cele mai multe ori, abaterile moderate de la greutatea ideală se lasă cuprinse în noțiunea de tip constituțional în care se încadrează persoana respectivă.

După cum există persoane scunde și îndesate sau lungi și subțiri – fără ca prin aceasta să iasă din limitele normale –, așa există și persoane la care dominanta caracteristică pentru constituția generală a organismului este aceea de a fi gras sau slab.

Tipul constituțional în general, ca și latura sa reprezentată de greutatea corporală, reprezintă însumarea particularităților morfologice și funcționale ale unui organism, dintre care o parte sunt înnăscute, iar altele se consolidează și se modelează în cursul vieții, în special în copilărie sub influențele multiple ale mediului extern.

În legătură cu îngrășările sau slăbirile constituționale se ridică și întrebarea în ce măsură abaterile greutății corporale se transmit ereditar. Cazurile în care se poate afirma cu certitudine transmiterea ereditară a obezității sau a deficitului ponderal sunt relativ rare și prezintă, de obicei, și alte tulburări asociate, în special modificări de ordin neurologic sau diferite anomalii, mai mult sau mai puțin accentuate, de conformație a aspectului exterior.

Dacă deficitul sau excesul ponderal ca atare cunosc o transmitere ereditară mai rară, în schimb ceea ce se moștenește destul de frecvent este tendința de slăbire sau îngrășare, legată de anumite caracteristici funcționale ale centrilor alimentari cerebrali și ale sistemului endocrin. Moștenirea acestei tendințe nu presupune în mod obligatoriu și instalarea tulburării ponderale respective. Pe acest teren de predispoziție moștenită, modificarea într-un sens sau altul a greutății poate survenii în momente foarte diferite, uneori încă din copilărie, alteori la o vârstă înaintată, în fucție de prezența sau absența unor factori externi capabili să acționeze efectiv în direcția pierderii sau dobândirii kilogramelor anormale.

De multe ori, obezitatea în sine pare a avea un caracter ereditar, deși în realitate ceea ce s-a transmis genetic nu este decât tendința la îngrășare; situațiile respective se explică prin faptul că, dincolo de predispoziția înnăscută, persoanele în cauză crescând și trăind într-o familie de obezi, cu un stil de viață și obicei alimentar incorect, dobândesc în mod firesc felul general de viață al acesteia, inclusiv obiceiurile alimentare, sedentarismul, s.a.m.d.

Tratamentul natural al obezității

Contrar estimărilor inițiale, boala secolului s-ar putea să nu mai fie nici depresia, nici cancerul, ci obezitatea, care este printre principalele cauze ale bolilor apărute în secolul acesta. Iar obezitatea, care afectează cca. 30% din populația României, distruge vieți. De exemplu: obezii sunt foarte greu acceptați la diferite locuri de muncă, copii obezi sunt ironizați în școli, tinerii nu pot lega relații de cuplu, nu pot face sport, ajung foarte greu să aibă prieteni, etc.

Statistic, s-a constatat că viața lor este mult mai scurtă și plină de privațiuni de tot felul, dar în primul rând de privațiuni afective. E limpede că trebuie luate măsuri…

EFORTUL FIZIC

L-am pus pe primul loc pentru simplul fapt că este foarte adesea ignorat. Or, fără a pune organismul la treabă, fără a dezvolta sistemul muscular, fără a arde caloriile suplimentare prin mișcare, ori ce regim alimentar este mult mai greu de respectat, cu rezultate mult mai greu de obținut. Schimbarea stilului de viață prin: gimnastică acasă, lucrul cu aparatele la sala de fitness, înotul, plimbările îndelungate în pas alert, mersul pe bicicletă, nu doar ne scapă de grăsimi, ci ne și întărește voința, ne relaxează și ne pregătește psihicul de a ne mări încrederea în noi înșine, adică exact ceea ce are nevoie un pacient obez de a ieși din cercul vicios al supraalimentării.

Așadar dacă vreți să slăbiți, primul lucru pe care trebuie să îl faceți este să vă împrieteniți cu sportul. Pentru persoanele învârstă, cu diferite boli, este recomandat să cereți sfatul medicului care cu siguranță vă va îndruma ce și cât efort să faceți și cum să măriți cantitatea acestuia. Orice mișcare pe care o faceți în mod regulat și nu ați mai făcut-o până acum este benefică. Iar odată ce ați reușit să faceți mișcare, reglarea dietei va deveni un lucru mai ușor decât ați putea crede.

ALIMENTAȚIA

Contrar așteptărilor, nu vom dezvolta foarte mult dietoterapia. Vom discuta însă despre trei lucruri de bază:

  1. Nu țineți nici o „cură-minune” de slăbire.
  2. Renunțați la alimentele nocive.
  3. Introduceți din ce în ce mai multe alimente medicament în dietă.

Să le discutăm puțin, pe rând:

Prin așa zisele „cure-minune” se înțeleg acele regimuri radicale prin care se consumă fie doar supă, fie doar carne, fie doar fructe sau sucuri din fructe, fie doar cereale, brânzeturi s.a.m.d. Toate aceste regimuri ne ajută să slăbim rapid, dar în final ajung să funcționeze pe principiul „Doi descarcă, doi încarcă”. De ce? Pentru că privarea bruscă de hrană și anumiți nutrienți, produce o suferință psihică, care se cere apoi compensată tot prin mâncare, pentru că printr-un regim drastic nu se cultivă obiceiurile alimentare sănătoase, pentru că un organism înfometat brusc are tendința să recupereze rapid kilogramele pierdute inițial.

Și încă mulți „pentru că”… Cu siguranță curele drastice de slăbire, făcute după ureche, nu sunt o soluție în obezitate, ci mai degrabă cultivarea cu răbdare și calm a unor obiceiuri alimentare sănătoase.

Alimentele nocive pentru un obez sunt, în primul rând, cele cu foarte multe calorii, bogate în grăsimi saturate, care conțin zaharuri rafinate, care conțin aditivi sintetici (însă nu doar pentru obezi). Iată o detaliere gnerală succintă a alimentelor de care este necesar să vă feriți dacă vreți să aveți o greutate normală și, veți fi surprinși că în viața fiecăruia, acestea nu sunt chiar atât de multe. – carnea roșie, de obicei care este crescută în ferme, dopată cu hormoni de îngrășare, prăjelile, margarina, untura, toate dulciurile și produsele de patiserie cu zahăr alb, cu frișcă, cu unt, cu grăsimi hidrogenate, cu afânatori, coloranți și corectori de gust sintetic, lactatele foarte grase, sucurile acidulate.

Alimentele medicament în obezitate sunt: salatele de crudități, tărâțe și cereale integrale, merele, perele, gutuile, căpșunile, cireșele, zmeura, afinele, pepenele, portocalele, lămâile, bananele, mango, iaurtul biologic activ, uleiurile presate la rece, leguminoasele, ciupercile, dovleceii, orezul integral, pâinea neagră, mămăliga, brânza de vaci slabă – aceată listă nu conține alimente care neapărat ne ajută să slăbim, ci alimente care consumate în cantități normale nu ne fac să ne îngrășăm. Această listă este, de fapt, răspunsul la întrebarea pe care toți pacienții o pun la primele întâlniri „Eu ce pot mânca, totuși, ca să nu-mi fie tot timpul foame?”

PLANTELE MEDICINALE

Oricât de puternice ar fi ierburile de leac, ele nu pot face minuni, dacă nu dăm undă verde la exercițiile fizice și nu suntem atenți la alimentație. În schimb ele sunt un catalizator al slăbitului, al eliminării toxinelor și, nu în ultimul rând, sunt un stimulent excelent pentru psihic, care are nevoie, mai ales la început, de rezultate cât mai rapide și concrete, un exemplu fiind – Ienupărul (elimină apa din organism și ne ajută să ne controlăm apetitul alimentar).

PSIHOTERAPIA

Curele de slăbire și alte tratamente anti-obezitate sunt abandonate, în peste 90% din cazuri, din două motive general valabile:

  1. Lipsa de voință
  2. Neechilibrarea raportului plăcere-suferință

Așadar, dacă vreți să scăpați de tirania frigiderului plin de bunătăți, a cămării plină cu provizii și dulciuri, trebuie în prima fază, să rezistați prin voință, însă această voință va trebui completată cu altceva, iar acest ceva este alcătuit din micile și marile bucurii ale zilei. Plăcerea mâncatului va fi astfel înlocuită de bucuria de a face noi relații în sala de sport, de ineditul plimbărilor lungi în natură, de sentimente noi de învingător după diferitele bucurii. Combinația voință + noi bucurii este imbatabilă în lupta contra greutății, ele fiind un adevărat suport pentru cele două demersuri terapeutice principale: efortul fizic și reglarea alimentației.

Câteva indiscreții (fiziologice) asupra poftei de mâncare

Variațiile aportului alimentar depind de factori diferiți, dar un element individual important care acționează în acest domeniu este pofta de mâncare. Pofta de mâncare și foamea sunt stări fiziologice strâns înrudite, care oglindesc în permanență necesitățile alimentare actuale ale organismului.

Atât pofta de mâncarea, cât și foamea se manifestă obiectiv printr-o serie de modificări la nivelul tubului digestiv: accentuarea mișcărilor intestinale, creșterea secreției de salivă și suc gastric, etc. Pofta de mâncare este o senzație plăcută, în timp ce foamea, cu cât devine mai intensă, se transformă într-o senzație neplăcută și chinuitoare.

Cele două stări se mai deosebesc și printr-un element selectiv: în timp ce pofta de mâncare poate fi comparată cu un mozaic de impulsuri selective, ducând la tendința de a alege anumite alimente, foamea reflectă necesitatea imperioasă de a consuma orice aliment.

În trecut, pofta de mâncare și foamea erau explicate exclusiv prin starea funcțională a organelor digestive, în special a stomacului. În prezent, se cunosc destul de bine mecanismele complexe care dirijează aceste stări. Rolul principal în determinarea poftei de mâncare și a foamei revine mai multor „centri alimentari” situați în creier. La rândul său, ierarhia diferitelor zone nervoase cerebrale ce intervin în senzațiile apetitului alimentar este dominată de centrul alimentar diencefalic, situat în regiunea bazei creierului.

O stare de excitație moderată a centrilor alimentari cerebrali provoacă pofta de mâncare, în timp ce excitația sa puternică duce la apariția senzației de foame. modificările prin care cele două stări se manifestă la nivelul tubului digestiv sunt subordonate centrilor cerebrali.

În afara mecanismului cerebral (care se mai poate modifica sub influența informațiilor de ordin biochimic primite din sânge), există și un mecanism hormonal de influențare a poftei de mâncare. Acesta din urmă reprezintă un ansamblu complex de hormoni, ale căror efecte se realizează pe căi diferite. Mulți dintre produșii glandelor endocrine (insulina, adrenalina, hormonii corticosuprarenali, etc) acționează foarte accentuat asupra glucozei din sânge, deci asupra unui factor principal de informare a centrilor alimentari cerebrali.

Dacă ținem seama de multitudinea factorilor ce intervin în determinarea poftei de mâncare și a foamei, vom putea cu ușurință de ce o modificare în plus sau în minus a acestor stări nu reprezintă o indicație sau un simptom pentru o singură cauză posibilă.

Se știe din viața de zi cu zi că pofta de mâncare scade la orice boală mai mult sau mai puțin banală și trecătoare însă există și anumite boli care pot crește exagerat pofta de mâncare în anumite faze evolutive ale bolii respective.

Ce înseamnă „să fi mâncăcios din fire”?

De câte ori nu ați auzit „așa e el/ea, e mâncăcios din fire!”? Dacă modificările poftei de mâncare (și mai ales exagerarea sa) nu sunt întodeauna determinate de o tulburare reală a funcțiilor organismului și nu pot fi socotite drept simptome ale unor boli, cum se explică totuși prezența lor destul de frecventă?

Există, desigur, particularități individuale, care țin de „constituția” fiecărui organism în parte și care fac ca pofta de mâncare să aibă grade diferite. Aceste particularități explică și „constituțiile” individuale ale greutății corporale în sine și vom mai reveni asupra lor.

Dar dincolo de a fi „mâncăcios din fire” sau „mofturos de felul său la mâncare”, fiecare organism este supus propriilor sale obiceiuri, consolidate în timp și generate de numeroase condiții și elemente. Zicala după care obișnuința este a doua natură corespunde integral realității, când este vorba de pofta de mâncare și satisfacerea ei.

„Obiceiul” de a mânca mai mult sau mai puțin (desigur în anumite limite) nu este decât rezultatul unui întreg antrenament, într-un sens sau altul, al centrilor alimentari cerebrali. Antrenamentul spre moderație sau exces alimentar se realizează prin crearea și consolidarea unui complex de reflexe condiționate, care domină atât manifestările obiective ale poftei de mâncare, cât și propria noastră atitudine psihologică față de aprecierea modului cum ne hrănim.

Așa se explică de ce, cu toată sinceritatea, persoanele obeze consideră că rația alimentară cerută de propriile lor „obiceiuri”, dar exagerată față de necesitățiile medii, este normală, dacă nu chiar insuficientă.