Câteva indiscreții (fiziologice) asupra poftei de mâncare
Variațiile aportului alimentar depind de factori diferiți, dar un element individual important care acționează în acest domeniu este pofta de mâncare. Pofta de mâncare și foamea sunt stări fiziologice strâns înrudite, care oglindesc în permanență necesitățile alimentare actuale ale organismului.
Atât pofta de mâncarea, cât și foamea se manifestă obiectiv printr-o serie de modificări la nivelul tubului digestiv: accentuarea mișcărilor intestinale, creșterea secreției de salivă și suc gastric, etc. Pofta de mâncare este o senzație plăcută, în timp ce foamea, cu cât devine mai intensă, se transformă într-o senzație neplăcută și chinuitoare.
Cele două stări se mai deosebesc și printr-un element selectiv: în timp ce pofta de mâncare poate fi comparată cu un mozaic de impulsuri selective, ducând la tendința de a alege anumite alimente, foamea reflectă necesitatea imperioasă de a consuma orice aliment.
În trecut, pofta de mâncare și foamea erau explicate exclusiv prin starea funcțională a organelor digestive, în special a stomacului. În prezent, se cunosc destul de bine mecanismele complexe care dirijează aceste stări. Rolul principal în determinarea poftei de mâncare și a foamei revine mai multor „centri alimentari” situați în creier. La rândul său, ierarhia diferitelor zone nervoase cerebrale ce intervin în senzațiile apetitului alimentar este dominată de centrul alimentar diencefalic, situat în regiunea bazei creierului.
O stare de excitație moderată a centrilor alimentari cerebrali provoacă pofta de mâncare, în timp ce excitația sa puternică duce la apariția senzației de foame. modificările prin care cele două stări se manifestă la nivelul tubului digestiv sunt subordonate centrilor cerebrali.
În afara mecanismului cerebral (care se mai poate modifica sub influența informațiilor de ordin biochimic primite din sânge), există și un mecanism hormonal de influențare a poftei de mâncare. Acesta din urmă reprezintă un ansamblu complex de hormoni, ale căror efecte se realizează pe căi diferite. Mulți dintre produșii glandelor endocrine (insulina, adrenalina, hormonii corticosuprarenali, etc) acționează foarte accentuat asupra glucozei din sânge, deci asupra unui factor principal de informare a centrilor alimentari cerebrali.
Dacă ținem seama de multitudinea factorilor ce intervin în determinarea poftei de mâncare și a foamei, vom putea cu ușurință de ce o modificare în plus sau în minus a acestor stări nu reprezintă o indicație sau un simptom pentru o singură cauză posibilă.
Se știe din viața de zi cu zi că pofta de mâncare scade la orice boală mai mult sau mai puțin banală și trecătoare însă există și anumite boli care pot crește exagerat pofta de mâncare în anumite faze evolutive ale bolii respective.
